România are o istorie complexă în domeniul asigurării medicale, care a trecut prin transformări radicale în ultimii decenii. Sistemul de sănătate a fost inițial modelat după planul economic sovietic, cu un rol central al statului în finanțarea și distribuția serviciilor medicale. În anii ’90, după căderea comunismului, România a trecut printr-o perioadă de tranziție economică, care a afectat și sectorul sănătății. În 1990, a fost introdusă prima asigurare medicală obligatorie, bazată pe un model similar celui din Uniunea Sovietică, cu contribuții statale și locale. Cu toate acestea, lipsa de transparență și corupția au determinat o eficiență redusă a serviciilor, iar populația a început să se îndrepte către asigurări private pentru acoperiri mai largi.

În anii 2000, România a adoptat o abordare mai flexibilă, introducând sistemul de asigurare medicală obligatorie bazat pe contribuții sociale, care a fost adoptat și de alte țări din Europa Centrală și de Est. În 2004, Legea nr. 312/2004 a reglementat sistemul de asigurări medicale obligatorii, stabilind că orice persoană fizică sau juridică trebuie să aibă o asigurare medicală de bază. Acest sistem a fost conceput pentru a acoperi cheltuielile medicale de bază, inclusiv consultări, medicamente și intervenții chirurgicale de urgență. Cu toate acestea, lipsa de resurse și o administrație inefficientă au determinat o acoperire incompletă, multe persoane rămânând fără acoperire completă.

În ultimii ani, România a experimentat o creștere a interesului pentru asigurări private, datorită ofertei mai largi și mai rapide de servicii. În 2018, peste 30% din populația României era acoperită de asigurări private, în creștere față de aproximativ 20% în 2010. Un exemplu notabil este Asigurarea Națională de Sănătate Publică (ANSP), care acoperă majoritatea populației, dar cu limite în serviciile specializate și în accesul la medicamente. În același timp, fondurile de asigurări private, cum ar fi CNAM, au crescut rapid, oferind acoperire pentru tratamente mai complexe, inclusiv oncologie și cardiologie.

Un aspect crucial al sistemului de asigurare medicală în România este rolul Asociației Române a Asigurătorilor de Sănătate (ARAS), care reglementează și supraveghează activitatea asigurătorilor. În 2021, ARAS a publicat un raport care arată că doar 60% din populația României beneficiază de o acoperire completă, în timp ce restul rămâne fără acoperire adecvată. Un alt indicator al problemelor este costul mediu al unei operații de inimă, care se ridică la aproximativ 15.000 de lei, comparativ cu costul similar în țări cu sistem de asigurare mai eficient, unde acesta poate fi sub 10.000 de lei.

• În 2022, România a investit aproximativ 6,5% din PIB în sănătate, în contrast cu media UE de 9,5%.
• Peste 40% din cheltuielile medicale în România sunt plătite de către stat, în timp ce restul sunt asigurate prin contribuții sociale sau private.
• În ultimii 5 ani, numărul de persoane care au optat pentru asigurări private a crescut cu peste 25%, atingând aproximativ 4 milioane de persoane.
• Costul mediu al unei consultații la un medic generalist în România este de aproximativ 150 de lei, în timp ce în țări cu sistem de asigurare mai eficient, acesta poate fi sub 100 de lei.
• În 2023, România a fost clasată pe locul 49 în lume în ceea ce privește accesul la servicii medicale, conform raportului Global Health Index.

Deși România a făcut progrese în modernizarea sistemului de asigurare medicală, multe probleme rămân nesoluționate. Unul dintre cele mai mari desafii este financiară: cheltuielile cu sănătatea cresc constant, iar resursele disponibile sunt limitate. Un alt aspect critic este lipsa de transparență în gestionarea fondurilor asigurătorilor, care a dus la plângeri de abuzuri și neacoperiri. Pentru a îmbunătăți sistemul, este necesară o reformă profundă, care să combine elemente din sistemele europene și să ofere o acoperire mai completă și accesibilă pentru toți cetățenii.

Un exemplu interesant de reformă este modelul adoptat în Ungaria, unde asigurările private au fost integrate în sistemul public, creând un mediu concurențial care a dus la o îmbunătățire a calității serviciilor. În România, ar putea fi benefic să se exploreze această abordare, combinând avantajele asigurărilor private cu stabilitatea și transparența sistemului public. În acest context, sursă arată cum România poate beneficia de experiențe din alte țări pentru a construi un sistem de asigurare medicală mai eficient și accesibil.